Despre un Dumnezeu-Tată, chintesenţă a cruţării, îndurării şi iubirii, cum e propovăduit pe baza Scripturii neotestamentare în toate confesiunile creştine, inclusiv cele protestante, iehoviştii par să nu ştie nimic. De unde şi înverşunarea lor fanatică în apărarea doctrinei lor, de provenienţă "revelată", a comportamentului lor care decurge din doctrină, neînduplecarea, martirismul lor în păstrarea dreptului de cetăţenie într-o "Împărăţie" imaginară, drept tot imaginar, dobândit prin calitatea de membru al unei secte foarte real răspândită în întreaga lume, cu o conducere centralizată, ostilă statului de drept şi "cosmocrată".

De ce mulţimea protestantă, care a căpătat de la Biserica Ortodoxă pergamentele Scripturii, mărturiseşte totuşi o cu totul altă credinţă decît cea Ortodoxă? Tocmai din pierderea dreptarului Predaniei, care uneşte cugetul drept-credinciosului cu cugetul Bisericii şi nu lasă loc răstălmăcirilor să zămislească grupări eretice după diverse "revelaţii creştine" personale.

Acest "neo-dumnezeu" nu reproşează făpturii încălcarea Scripturilor, nu mustră păcatul, nu pedepseşte reaua credinţă, nu ceartă fărădelegea. Dimpotrivă, iubeşte împotriva adevărului, uneşte împotriva dreptăţii, înlătură muceniceasca jertfelnicie în Hristos prin promovarea împăcării cu rătăcirile necredincioşilor, îndrăgind global şi nivelator întreaga suflare.

Protestantismul apare în anul 1517, cînd fostul călugăr germanul Martin Luther, nemulţumit de decăderea la care ajunsese Catolicismul, începe să propovăduiască mîntuirea numai prin credinţă. În teribilismul lui, rupe din Scriptură scrierea Sfîntului Apostol Iacov şi, numind-o "epistolă de paie", o aruncă în rîul Elba.

Ca unii ce-şi fac din "naşterea din nou" un titlu de glorie pentru a arunca mai apoi cu noroi în ceilalţi, unii dintre pastorii sau tele-evangheliştii baptişti rămân de notorietate prin implicarea în scandaluri sexuale şi deturnare de fonduri.

Biserica de la Dura Europos este cea mai veche construcţie creştină. A fost dezmembrată şi re-construită la Universitatea Yale în anul 1930. Specialiştii au identificat baptisteriul (impluvium), altarul (tablinum) situat în zona opusă intrării pe o zonă mai elevată unde se regăseşte un altar, acest aranjament indicînd rolul liturgic (euharistic) al construcţiei, regăsit în bisericile de mai tîrziu.

În Noul Testament este cu siguranţă atestat faptul că Botezul creştin este administrat evreilor şi păgânilor adulţi, care se converteau la creştinism. Dovada unui Botez al copiilor este doar indirectă, demonstrabilă din anumite indicaţii pe care le avem în acest sens. Pe de altă parte, Botezul copiilor este congruent, în fiecare detaliu, cu învăţătura Noului Testament despre Botez.

Indiferent din gruparea din care face parte, să spunem un baptist, acesta poate trece prin toate ramificaţiile de mai jos pentru a ajunge în partea opusă, tot baptist. Împărţirea şi relativismul adevărului în probleme esenţiale de credinţă, chiar în cadrul aceleiaşi grupări, ar trebui să fie un semn al pierderii legăturii cu învăţătura Bisericii primare şi implicit o diluare a revelaţiei.